Am ştiut dintotdeauna că Focşaniul avea mai multe inimi: teritoriale, spirituale, sentimentale,unele vizibile, altele secrete. Eu n-am cunoscut decât inima care pulsa energii într-un perimetru foarte restrâns:între Teatrul Pastia şi gârla Cacaina, cu o axă unică, strada Tapiţeri.

Pe această stradă trăia multă sărăcime, mai ales evrei, care îşi permiteau şi ei să supravieţuiască.

Printre ei trăiau pe această stradă încă din 1927, părinţii mei Fina şi Iancu Solomovici, zis Bucureşteanu (croitoria "La Bucureşteanu" pe Strada Mare) cu cei trei copii: Adela, Jeni şi Tesu. Locuiau în două camere dintr-o lungă casă-vagon, unde se înghesuiau încă vreo 15 familii. Eram vecin cu Leonică, nu departe locuiau Marcel Abramovici şi Berală. Alături era şilul lui Derbaremdiger. Strada şi curtea Silului erau împărăţia noastră. Acolo se petreceau evenimentele miraculoase ale copilăriei noastre şi mai ales jocurile. Veneau la jocurile noastre şi copiii din Strada Mare: Hari Katz, Celu Leibu, apoi au apărut Nunia şi Ira (din Transnistria). Gaiţă era un straşnic portar la fotbal. Copilăria aceasta fericită s-a întrerupt brusc în 1941, odată cu declanşarea rebeliunii legionare.

Aveam 7ani. Priveam prin fereastra casei din Strada Tapiţeri la oamenii în cămăşi verzi care distrugeau cu un zel fanatic sinagoga rabinului Derbaremdiger. Aceasta a fost prima mea întâlnire cu antisemitismul românesc. De atunci n-am încetat să-i caut o explicaţie. Sunt convins că pentru părinţii noştri, anii războiului şi prigoanei antisemite se prezentau cu totul altfel decât pentru noi, copiii. Tata era la muncă obligatorie, săpa tranşee la Deochieţi, iar mama trebuia să hrănească şi să îmbrace trei copii.

Erau timpuri grele, ţara în razboi, lipsurile inerente, iar peste toate, pentru noi evreii, nebunia antisemitismului nu avea margini. Si totuşi, în ciuda tuturor opreliştilor şi restricţiilor, la Focşani au funcţionat şcoli evreiesti, iar obştea evreiască focşeneană a supravieţuit.

Antisemitismului românesc i-a lipsit ferocitatea "soluţiei finale".

Dar nu e locul acum şi în aceste file să discutăm această temă. Pentru copilul focşenean care a părăsit oraşul la vârsta de 12 ani şi a plecat în Israel în 1964, amintirile copilăriei continuă să se amestece cu imagini ale exceselor antisemite. Imaginea şilului devastat de legionari m-a urmărit toată viaţa. O obsesie!